Lecția de literatură V (Dincolo de arhetip)

Pastele fierbeau cu capacul pus, dar eu o priveam pe C. Stătea la masa din bucătărie, turcește pe scaun. Purta halatul meu, de două ori cât ea, și își purta părul negru înfășurat într-un prosop făcut turban uriaș. Se uita cuminte, absorbită ca un copil, pe un album de artă. Naturală, curioasă, blândă, îmi putea fi copil. Pesemne că eram chiar mai în vârstă decât părinții ei.

Cu o seară înainte făcusem dragoste cu ea și mă simțisem tânăr cum nu o mai făcusem de mulți ani. Și iubit. Mă sărutase și mă luase în brațe cu totul, mă încălecase cu piciorul ca pe o pernă și adormise lângă mine cu atâta încredere, de parcă aș fi fost al ei de-o viață. Inima a început, parcă, să-mi bată cu o idee mai tare de dimineață, când avusese grijă de mine, îmi făcuse o omletă cam prea prăjită și un ceai prea tare, dar cu atâta drag. Mă răsfățase, asta era cuvântul. Peste toate, mă mai și sărutase înainte să plec la facultate. În secret, undeva adânc, în străfundurile sufletului meu, îmi dorisem să fi venit și ea cu mine. Ceea ce se și întâmplase – un glitch în matricea rutinată ce se dovedise dincolo de orice așteptări.

O priveam pe C. și mă întrebam dacă și ea simțise fiori. Dacă fusese la fel ca în fanteziile ei. Dacă și ea se simțea ca o adolescentă – de fapt, ea de-abia trecuse de perioada aia, poate că nici măcar nu o depășise pe de-a-ntregul. Dacă doar eu mă simțeam curios și emoționat ca un flăcău în fața… A ceva nou. Oare putea simți așa ceva pentru un om cu chipul îmbătrânit, cu semne lăsate de timp asemănătoare, probabil, celor ale tatălui ei? Oare, odată împlinită pe de-a-ntregul fantezia ei, avea să mai vrea mâna mea prăfuită în părul ei des și pe coapsele albe și moi? Care era granița ei între profesor, bărbat, și poate tată? Măcar avea așa ceva?

Mi-am privit fața reflectată în capac, apoi mâinile. Mă ajunsese oare criza aia specifică de mă culcasem cu o puștoaică? Și mai ales, de ce mă gândeam dacă o tânără ‘mă place’ în termeni de puber ușor excitabil? Fata mă invitase la o cafea, care de fapt era lapte cu cacao, dar nu îmi dăduse vreun semnal înainte de a o atinge eu.

Adevărul era că toată viața mă lăsasem purtat de cărți și, totuși, niciodată nu încercasem ce scrie în ele. Dincolo de presupusele mele analize, mă lăsasem mereu purtat de arhetipul plăcerii și instinctelor mele animalice. Predam despre omul care prin cultură devine civilizat. Dar sexul și dragostea sunt civilizație? În ce circumstanțe devin civilizație? Sunt mit sau hormon?

Eram parcă într-una din poveștile mele de satiră cu Ion Popescu și Maricica. Simțeam cum devin un Ion cu întrebări de Popescu din cauza acești Marcici micuțe, dulci și înfipte.
– Vai, pastele! izbucni ea.

Se ridică deodată în picioare și fugi la oala de sub al cărei capac se revărsau valuri de spumă albă.

– Și cică eu nu știu să pun chestii la fiert, mormăi ea, aparent ofuscată, cu un rânjet simpatic, ascuns, pe buze.

Mânui cu atenție problema și o rezolvă imediat. Așa micuță și înfiptă, potoli învolburarea și lăsă capacul puțin ridicat.

– Pfu! făcu ea.

Am lăsat întrebările să se risipească și am luat-o ușor în brațe, pe după umăr. Am sărutat-o pe frunte. I-am simțit sânii lipindu-i-se de pieptul meu când s-a întors spre mine și am tresărit. Îmi zâmbi șiret, se dezlipi și începu să-mi cotrobăie bucătăria, până găsi o oală mică, și puse la încălzit sosul cumpărat pe drum.

– Fii atent, pun puțin ulei, și când o să fiarbă o să facă bulbuci! mă atenționă.

– Așa este, chef!  am chicotit.

Amesteca sosul cu o lingură de lemn și cu mână în șold, dând din fundulețul bombat, dar acoperit. Îl voiam descoperit în palmele mele, așa că m-am strecurat pe sub halat. A tresărit ușor, mârâind pe sub mustăți, o felină feroce ascunsă sub o figură ce, în lumina unui un ochi neavenit, nu lăsa nimic special la vedere…

***

Amestecam sosul cu lingura tocită de lemn, unduindu-mă pe un ritm pe care îl scosesem de la naftalina muzicală din capul meu. Mă întrebam dacă H. văzuse în mine ceva dincolo de o fată tânără și proastă care i se aruncase în brațe pur și simplu. Dacă avea măcar în gând dorința de a mă cunoaște dincolo de câteva momente fizice intime. Dacă dincolo de cinismul său și o oarecare malițiozitate se ascundea ceva drăgăstos, sau eram pe cale să cad din nou în vreo capcană pe care mi-o întinsesem singură când îl invitasem la mine.

Poate că trebuia să fie doar un one night stand, poate că nu trebuia să mă fi dus la el la curs… Poate că mă oferisem pur și simplu pe tavă. Unui bărbat matur probabil nu îi plăcea așa ceva. Doar că el mă luase cu el acasă…
Șirul gândurilor îmi fu întrerupt de mâna lui spatele meu, coborând în jos. Dacă voia doar ceva fizic? Atunci m-a lovit ca un fulger… Am mârâit și m-am dat la o parte, iar fața lui s-a albit pur și simplu.

– S-a întâmplat ceva? Am făcut ceva greșit?

– N-nu… Mă duc să mă îmbrac pentru la muncă, însă.

– Dar rămâi la masă, da?

Am dat din cap că da și m-am dus, cu plânsul în gât, să mă schimb. Un plâns ce cumula teama mea de a fi respinsă și folosită. Orice om de bun-simț mi-ar fi spus că nu puteam avea alt soi de așteptări după doar câteva ore.

Mi-am pus aceleași haine ca la curs, doar că și lenjeria de corp. Mă simțeam, însă, descoperită și dezbrăcată. Mă văzuse goală, mă dezbrăcase de orice rușine și ne dăduse plăcere amândurora, iar eu aveam remușcările stupide ale unei târfe cu pretenții de puritate. Ce altă părere putea să aibă un bărbat despre o fată cu aproape 30 de ani mai tânără care i se aruncase pur și simplu în brațe?

Mi-am luat geanta și am ieșit pe ușă fără să mai spun altceva, cu rușinea inundându-mi ochii.

H. ieșise după mine. Eram lângă lift când m-a apucat de mână.

– Ce s-a întâmplat? De ce nu vorbești cu mine? Te-am supărat cu ceva?

– Nu.

– Atunci?
Avea vocea joasă și impenetrabilă, a unui profesor căruia nu i se răspunde după bunul plac și mai ales nu i se spune adevărul.

Am continuat să tac. Îmi dădeam seama că mă comportam groaznic, că îl speriasem, că avea să se simtă prost. Sau nu. ”Mă vei urî, ca toți ceilalți”, am gândit, dar nu am spus nimic.

– Întârzii la lucru, am șoptit, printre lacrimi.

– Nu vrei să mă mai vezi?

Am tăcut iar. Nu puteam să îi spun că îmi doream să rămân pentru totdeauna cu el, să îl las să mă cunoască și să îl cunosc, să mă lase să mă îndrăgostesc de el, așa cum îmi dorisem de prima dată când îmi invadase gândurile. Îmi era rușine de mine, deși nu aveam de ce. Simțeam că înăuntrul meu era ceva prea mare, pare plin, care avea sa explodeze.

– Am nevoie să mă gândesc…

M-am smucit din mâna lui și am luat-o pe scări, toate 8 etajele. Nu a închis ușa, nu a intrat în casă. A așteptat. Poate a sperat. Îmi place să cred că a sperat.