Lecția de literatură VII (Adormi, Liebe) 


– Liebe, ce ai zice dacă în seara asta am ieși la un restaurant drăguț? 

  – Ce fel de restaurant? l-am întrebat, cu capul încă în poala lui. 

  – Românesc. Știu unul unde fac o ciorbă de burtă bună de te lingi pe degete. 

Mă mângâia pe păr, scărpinând ușor pielea capului. Asta îmi plăcea la nebunie. 
Mormăiam ușor, un tors continuu, iar el trecea încet la ceafă. O melodie profundă, chitară ale cărei vibrații curgeau ca un ceai cald și parfumat prin mușchii mei obosiți. 

  – O să adorm, i-am șoptit. 

  – Adormi, Liebe… 

A fost cel mai dulce lucru pe care mi-l spusese până atunci, simplu, cu o inflexiune a vocii pe care nu i-o cunoscusem niciodată. Nu am apucat să mă bucur prea mult. 

Oboseala mi-a zdrobit pleoapele și m-a îmbrățișat într-o neștiință lipsită de vise… 

*

M-am trezit cu greu, ca printr-o pătură groasă de ceață. Eram singură pe canapea. Gândul că a plecat m-a lovit. Nu am plâns. Eram pregătită să nu plâng. Să nu mai sufăr. Îmi exersasem din nou abilitatea asta la muncă, în fața calculatorului; eram pregătită să finalizez studiul acasă. Nu era pentru prima oară când îmi propuneam să nu sufăr din cauza propriilor vise. 

Așadar mi-am frecat ochii și am continuat să zac, amețită și cu capul extrem de greu. O piatră îmi înlocuise creierul. Plumb in loc de materie cenușie. 

  – Ahaaa, te-ai trezit în sfârșit! 

I-am auzit vocea jucăușă și, deși nu voiam să recunosc, mi se luase o piatră de pe inimă. 

  – Hai sus, să faci o baie, să scapi de ciorapii aia că te strâng și pe tine și sa te înviorezi, că arăți de zici că te-a lovit Ghilgameș!

  – De ce mă grăbeeeești? Aoleu, zici că sunt iar la examen! am râs eu cu gura legată încă de somn, încercând să par nemulțumită. 

A venit cu mâinile umede din bucătărie și m-a stropit. Am țipat și am sărit în sus, iar H. m-a prins rapid de mâini și m-a ridicat în picioare, luându-mă în brațe și sprijinindu-mă de pieptul lui…

***

C. s-a sprijinit de mine, cu sânii strivindu-i-se blând de pieptul meu. I-am privit chipul tânăr, pielea fină, albă și părul dezordonat și țeapăn. Mi-am băgat nasul în obrazul ei, inhalând aroma de femeie – nările mi-au fost invadate de un parfum suav de flori. Mirosul părului, diferit de cel al pielii, s-au amestecat și m-au îmbătat într-un moment ce a părut o veșnicie. 

Era descoperirea unei euforii dincolo de durere și de sfâșiere. Buza de jos i s-a răsfrâns și mutruța i-a devenit tristă, mimând plânsul. 

  – Dar eu nu vreau să mă spăăăl! 

  – De ce? am întrebat-o in șoaptă, dându-i părul din ochi. Îmi simțeam vocea tremurată, așa că am încercat să mă adun din momentul în care mă drogase aroma ei.
 
  – PENTRU CĂ SUNT UN COPIL RĂU, a chiuit C. 

  – Pfoaaaaa, mi-ai spart urechile… am râs eu. Smiorcăită mică. Bineeeeee. Vedem noi.

 
Am lăsat-o pe canapea și m-am dus la baie. Am dat drumul la apă caldă și am lăsat-o să umple cada. Am găsit spumă și am lăsat aburii să spele orice îndoială și teamă din ultimele ore, într-o baie de abur și ascuns între valuri nesparte de spumă parfumată. 

  – Dacă tu ești un copil rău, eu sunt un profesor căruia nu-i pasă, și știi asta. Deci mă voi bucura singur de un moment de relaxare în cada pe care nu dorești să o împărți cu mine, evident. 

S-a bosumflat și s-a enervat în același timp, dând din mâini și chuiuind din nou. 

  – Ce, vrei și tu?

  – Daaaaaaaaaaaaa! 

  – Atunci haide să împărțim momentul ăsta, ce zici? 

Brusc, și-a reluat ținuta dârză și m-a privit cu o figură ce m-a înghețat pentru o secundă. A făcut stânga-mprejur pufnind și, peste 5 minute, s-a întors cu vinul pe care îl cumpărase și cu doua pahare pe care le-a așezat printre zecile de geluri de duș și șampoane și săruri de baie. S-a pus pe marginea căzii, întinzând un picior pe pieptul meu. Era încă acoperit cu ciorapul fin…  – 

Advertisements

Lecția de literatură I (Karenina în miez de noapte) 

Pubul era aproape plin la 1 noaptea. O masa de doi într-un colț, ocupată doar de o fată singură, cu un pahar de vin roșu și trei cești în față: două goale, una pe jumătate plină. Un teanc de hârtii pătate de cafea, umede, și un pix ieftin pe jumătate consumat. O mulțime de bucle negre ca noaptea, țepene de la fixativ și niște buze pictate cu roșu nu pentru a atrage atenția, ci pentru că, în mintea mea, doar roșu se poate potrivi cu un corp acoperit în întregime în negru-colanți și un tricou negru, strâmt. 
-Sper că nu deranjez, doar că nu mai sunt mese libere. Aștepți pe cineva? 

Am tresărit. Aș fi recunoscut vocea aia dintr-o mie. Imposibil de descris. Un ton molcom, ușor plictisit, puțin glumeț, prea puțin senzual și totuși masculin. 

-Sunt singură… Domnule H, am răspuns, încercând să îmi ascund vocea tremurândă de emoție. 

-Ne cunoaștem? a întrebat puțin curios, dar nu exagerat. 

-Puțin probabil ca din sute de studenți să vă amintiți de mine… Mai ales ca mi-ați predat doar un semestru… V-am fost studentă la literatură. M-ați întrebat de Karenina… doar pe mine, cândva. 

-Probabil că spusesei ceva înainte și doar în tine mă puteam încrede că știi să vorbești din zecile de muți, râse el. Și ce mi-ai spus despre ea? 

-Că Tolstoi nu o cunoaștea deloc, doar pretindea… Iar dumneavoastră mi-ați spus că, peste toate astea, mai avea și fetiș cu rochiile ei! 

A chicotit amuzat, bându-și berea în același timp. Ținea un braț peste spătar, în spate, și părea la fel de calm și de detașat ca la cursuri. Părea că nimic nu îl poate atinge, uimi, agasa, și nici chiar bucura. 

-Vorbește-mi ca unui amic, suntem la o bere, nu suntem în amfiteatru la universitate. Relaxează-te, îmi spuse el lăsând buza ușor în jos și închizand ochii, mimând delăsarea, cu acele inflexiuni ale vocii care îmi plăceau atât de mult. De ce ești emoționată? 

-De ce crezi ca sunt emoționată? am mormăit, cu vocea subțire și stânjenită. O grimasă ce se voia zâmbet își făcu loc pe fața mea. 

-Limbajul trupului, înălțimea vocii, scrâșnitul din dinți și mai ales poziția buzelor ălora de pe care în sfârșit se duce roșul, și le pot vedea și eu rozul natural. 

M am înroșit toată și mi-am acoperit instinctiv buzele, peste care mi-am trecut degetele, mânjindu-le cu ruj. Domnul H râse, oferindu-mi un șervețel, dar eu am ales să îl privesc în ochi în timp îmi scriam cu ele numele pe una din foile de hârtie. S-a uitat, ușor surprins de alegerea mea, apoi îmi pronunță numele. Un fior nemaiîntâlnit mi-a străbătut corpul, ridicând delușoare minuscule de plăcere pe brațele mele, ce nu trecură neobservate. Profesorul meu zâmbi și scoase un singur pufnit, ce îi scutură însă trupul. 

-Și ce ai mai vrea să-mi spui despre Karenina? 

Se ridică de pe scaun și se așează pe canapeaua tip colțar, tare, lângă mine. Se sprijini cu cotul de masa, uitându-se fix la mine, atingând cu degetele de la cealaltă mana rujul de pe foaia de hârtie. 

-Hmmmm… Că în ciuda faptului ca autorul nu prea i-a oferit circumstanțele cuvenite, privită din perspectiva potrivita, și nu ca o râzgâiată, este totuși o femeie puternică… Rănită de bărbați… 

-Te regăsești în ea? 

-Poate… am șoptit, înclinând ușor capul și zâmbind strâmb. 

-La ce lucrai înainte să vin eu și sa vandalizezi biată celuloză din cauza mea?
 
-Am un pasaj mai greu de tradus din spaniolă. Traduc în timpul liber, când nu sunt la muncă. Și am zis că poate privind lumea îmi vine inspirația despre cum sa descriu în română durerea unei femei mexicane a cărei lume e zguduită când soțul ei o înșală cu cea mai buna prietenă a ei, iar ea își găsește alinarea într-o lume inventată, paralelă, plină de entități și personaje ciudate rău de tot!

-Și unde ești acum? Poate ne vin niște idei amândurora dacă îmi dai niște detalii… spuse el, apropiindu-se de mine și mângâindu-mi genunchiul cu un deget, apoi retrăgându-se. 

Sfârcurile mi s-au întărit instant, iar fiorul a coborât de la ceafă în jos. Mi-am dat seama că nu respirasem și m-am dat ușor pe spate, îndreptându-mă. H. nu a putut sa nu observe bumbii micuți ce au răsărit prin tricoul strâmt pe sub care nu purtam decât un sutien subțire de dantelă. Am roșit instant, excitată in același timp. 

-Deci? mă întrebă, dar nu îți luă ochii de la sânii mei mari, întăriți din cauza avalanșei de senzații. 

-Păi.. Señora Maria se află în cabana unui vânător… A ajuns acolo pentru ca un spirit al pădurii, Juanito, a ghidat o într-acolo, spunându-i că-și va găsi alinarea… 

-Ce soi de alinare? 

-Păi… Asta e problema… Se pare ca e un proces interesant în care Señora Maria este… Goală… În patul vanatorului… Și simte atingeri neobișnuite pe tot corpul… Fiori pe care bărbatul ei nu i i-a dat niciodată, însă nimeni nu e în încăpere. Iar cartea este una decentă, nu pot să bag și să scot așa cum vreau eu, înțelegi? am chicotit. 

-Sa bagi și sa scoți, zici, ha? Nu-mi amintesc cum aratai în facultate, dar ești o femeie foarte frumoasă acum, nu știu cum nu te-am observat atunci. Sau poate am făcut-o, dar am uitat? 

-Puțin probabil să-ți amintești, eram retrasă, iar cursul era foarte târziu. Plecam de departe de acasă pentru el, și mă îmbrăcam cu ce apucam. La ultimele cursuri, însă, nu am mai ajuns… 

-Din ce cauză? 

Își plasase strategic mâna deasupra genunchiului meu și se apropiase destul de mult de mine încât ii puteam șopti la ureche.
 
-Pentru ca începusem sa am fantezii cu tine… Dar nu erau deloc murdare… Zic asta pentru ca gândurile mele mai puțin curate sunt, în general, foarte foarte murdare… Uneori peste limita admisă… Dar cu tine au fost blânde, vanilate, și nu îmi mai ieșeau din cap. 

-Pai și nu era mai bine dacă veneai și mă priveai? Mai vorbeam de un narativism,  de un Tolstoi ceva, și poate îți mai veneau idei năstrușnice… Despre tine în rochii lungi… Despre mine căutând ceva pe sub ele… 

Mi-am dus instinctiv mâna la buze, acoperind uimirea și lăsând un geamăt scurt sa se strecoare printre ele. 

-E absolut adorabil cum îmi vorbești cu așa ușurință despre cum în general visezi chestii murdare, iar apoi roșești ca o fecioara. Fascinant… 

Am râs pe sub degete și am închis ochii strâns, acoperindu-i cu mâna. H. a râs din nou, mai liber și mai sincer de data asta. 

-Pe mine nu ma excita ce ziceai, ci cum ziceai… Nu asa e și cu aprecierea operelor literare? Nu contează ce se povestește, ci cum se povestește. Te așezai asa tacticos la catedră, deasupra noastră a tuturor, niște bieți studenți care nu îți meritau atenția. La început mi-ai părut un infatuat, un egoist și un nasol. După aceea, însă… 

-Și cum ziceam ce ziceam de te-am aprins asa de tare? 

Îmi strânse mai tare piciorul, iar eu i-am acoperit mâna cu celalalt picior, încrucișat peste cel ‘atacat’. 

-Cu ritmul ala plictisit, și atât de senzual, ușurința aia… Starea aia de plutire, aveam un orgasm intelectual cu fiecare chestie nouă pe care ne-o predai. La un moment dat însă, relația noastră imaginară a cam evoluat și mi-a fost prea rușine să mai dau ochii cu tine, am mărturisit râzând. Credeam ca o să-ți dai seama ca am făcut baie în spumă după ce ne-am certat pentru ca am întârziat acasă și nu ti-am spus de ce, dar de fapt eram la curs și tu ai uitat! Mai rău e că după ne am uitat la o comedie cu Adam Sandler și am făcut dragoste pe la mijlocul lui… 

Închise și el ochii și râse din toată inima. Mai băusem vreo două pahare de vin între timp, iar obrajii mi se îmbujoraseră. 

-Măcar ți-am adus flori a doua zi pentru că am fost mârlan? 

-Nu, nu m-am gândit la asta. Mereu te comportai frumos cu mine, asa ca nu m-am supărat. 

-Ce viață interioară interesantă ai. Deși probabil mulți visează așa, nu o și recunosc. Pentru ca sunt gânduri intime. Îmi place cum mi le împărtășești așa ușor, de vreme ce eu sunt obiectul lor. 

Am mai luat o gură de vin si m-am tolănit mai bine lângă el. 

-Poate pentru ca am ajuns la concluzia că dacă nu spui anumite lucruri când ai ocazia, rămâi cu acel ‘Și ce ar fi fost dacă’… 

-Și ce ar fi dacă aș ști că tu ai avut fantezii în spumă cu mine? Și cu Adam Sandler. 

Am dat capul pe spate si am râs și eu din toată inima, lipsită de grija ca m am făcut de ras în fața singurului profesor cu care am avut vreodată fantezii. 

-Ce ai zice să vii la mine sa bem o cafea cu lapte? Știu ca e toiul nopții, dar stau aproape, mâine e sâmbătă și sunt sigură ca nu ai venit cu mașina, i-am spus. 

Eram uimită de propriul meu curaj, și obrajii mi s-au înroșit din nou. H. zâmbi, mă sărută pe tâmplă și mă ajuta să mă ridic, fără sa îmi răspundă. Totul părea de la sine înțeles.